El și-a acoperit chipul cu palmele, ca și cum ar fi vrut să se ascundă de propria rușine.
— Înțeleg tot, a murmurat după un timp. Am simțit doar nevoia să știi.
Am încuviințat din cap, fără să simt satisfacție sau milă. Doar un gol rece, ca o cameră părăsită. Nimic mai mult.
La începutul verii, viața mi-a aruncat o surpriză neașteptată. Asistenta-șefă urma să intre în concediu de maternitate, iar directoarea clinicii m-a propus pe mine pentru locul ei. Funcția venea la pachet cu responsabilități sporite, un salariu mai bun și, poate cel mai important pentru mine, mai puține ture de noapte.
Am ezitat mult. Îndoiala mă rodea: dacă nu voi face față? Dacă voi da greș? Până la urmă, mi-am adunat curajul și am acceptat.
Din acel moment, lucrurile au început să se reașeze firesc. Dormeam mai bine, găteam mai des acasă și, în fiecare weekend, o duceam pe Ilinca în parc. Ne-am cumpărat biciclete și ne plimbam pe faleză, râzând fără motiv, mâncând înghețată și aruncând bucăți de pâine rațelor.
Într-o zi, în clinică a apărut un medic nou, cardiolog, pe nume Tudor Florescu. Era înalt, calm, cu o expresie blândă și ochi obosiți, dar calzi. După o tură grea, m-a ajutat să mut un pacient dificil.
— Mulțumesc, Roxana, mi-a spus sincer. Fără tine nu m-aș fi descurcat.
La început ne salutam pe holuri, apoi am ajuns să bem ceai în camera de gardă, discutând despre seriale, oboseală și nimicuri. Nu încerca să mă impresioneze. Nu punea întrebări incomode. Doar era acolo.
Într-o seară m-a condus acasă cu mașina.
— Aveți ferestre luminoase, a observat el. Se simte că e un loc primitor.
Am zâmbit fără să răspund.
După o săptămână, i-a adus Ilincăi o carte despre o fetiță și câinele ei.
— Pentru tine, a spus stânjenit. Dacă nu te deranjează.
Ilinca l-a cercetat atent, apoi m-a privit pe mine.
— Mulțumesc. Sunteți bun, a spus ea simplu.
Tudor s-a înroșit.
Relația noastră a crescut încet, aproape imperceptibil. Îmi era teamă să mă atașez din nou. Frica de minciună, de durere, de dezamăgire nu dispăruse. Dar lângă el mă simțeam în siguranță. Știa că am un copil. Știa despre divorț. Nu cerea nimic.
Într-o seară, Ilinca m-a întrebat pe neașteptate:
— Mamă, Tudor o să mai vină?
Am rămas nemișcată.
— De ce întrebi?
— Pentru că lângă el nu mi-e frică.
Mi s-a strâns gâtul.
Între timp, Călin devenea tot mai iritat. A aflat că vorbesc cu un coleg.
— Ți-ai găsit deja înlocuitor? a aruncat el, cu amărăciune.
— Nu caut pe nimeni, i-am răspuns calm. Îmi trăiesc viața.
A tăcut mult timp.
— V-am pierdut pe amândouă.
— Tu ai ales asta.
La sfârșitul verii, Paraschiva Mureșanu a murit. Un accident vascular. Călin m-a sunat în toiul nopții.
— Am rămas complet singur, a șoptit.
Am mers la înmormântare nu pentru el, ci pentru memoria unei femei care, în felul ei, fusese bunica Ilincăi.
La cimitir, Călin părea îmbătrânit, adus de spate, străin.
— Iartă-mă, Roxana, a spus încet. Am distrus tot ce aveam.
Privirea mea a rămas pe mormânt.
— N-ai distrus doar o căsnicie. Ai sfărâmat încrederea.
A plâns.
După aceea, nu a mai încercat să mă recucerească. Venea doar să o ia pe Ilinca, o scotea la plimbare, la film. Treptat, ea a început să zâmbească din nou lângă el.
Toamna, Tudor mi-a propus să locuim împreună.
— Nu încă, i-am spus sincer. Am nevoie de timp.
A dat din cap.
— Te aștept.
Iarna, mi-a cerut mâna.
Fără inel. Fără gesturi teatrale.
— Te iubesc. Pe tine și pe Ilinca. Voi sunteți familia mea.
Am plâns.
Primăvara ne-am căsătorit.
Simplu. Noi trei.
Ilinca mă ținea strâns de mână.
— Mamă, acum ești iar fericită?
Am strâns-o în brațe.
— Da, suflet mic.
După un an, s-a născut fiul nostru.
Tudor mi-a ținut mâna în sala de nașteri.
— Ești cea mai puternică femeie pe care o cunosc.
Călin a venit să vadă copilul.
— Seamănă cu tine, a spus în șoaptă.
Am încuviințat.
Am învățat să fim politicoși unul cu altul.
Uneori, noaptea, îmi amintesc viața de dinainte. Naivitatea mea. Credința mea oarbă.
Apoi aud respirația copiilor și înțeleg: totul s-a întâmplat așa cum trebuia.
Viața mea nu s-a prăbușit.
Pur și simplu a început din nou.