— Să n-o înrăutățesc? — Cristina s-a întors brusc spre el. — Și, după tine, ce fac acum? Încerc să mă apăr? Asta e problema? Ar trebui să stau ca o statuie, în timp ce toți aruncă noroi în mine?
Adrian și-a încleștat maxilarul. În privirea lui a licărit iritarea aceea pe care Cristina ajunsese s-o recunoască tot mai des în ultimele luni.
— Mama își face griji pentru noi — a spus el printre dinți. — Iar tu transformi totul într-un spectacol.
Cristina a zâmbit, dar zâmbetul ei era amar și abia schițat.
— Spectacol. Firește. Eu sunt mereu cea care face scandal. S-a apropiat de fereastră și a privit cioburile rămase în ramă. Curentul rece i-a răvășit părul și i-a răcorit obrajii încinși. — Știi, Adrian, chiar am crezut că suntem de aceeași parte. Că, atunci când se întâmplă ceva rău, mă sprijini. Dar tu îi alegi întotdeauna pe ei.
— Ei sunt familia mea! — a izbucnit Adrian.
— Și eu ce sunt? — a întrebat Cristina, fără să ridice glasul. — O persoană care a trecut întâmplător pe aici?
Sanda Matei a pufnit disprețuitor.
— Vezi, fiule? Vrea să te întoarcă și pe tine împotriva noastră! Așa fac manipulatoarele!
— Manipulatoare — a repetat Cristina rar, ca și cum ar fi gustat cuvântul. — Deci, dacă îi cer soțului meu să fie lângă mine, asta înseamnă manipulare?
— Vrei să-l pui să aleagă între noi! — a strigat soacra.
— Nu. Vreau doar să mă vadă. Să mă audă. — Vocea Cristinei s-a frânt pentru o clipă. — Dar el nu vrea. E mai simplu pentru el să creadă că eu port vina pentru tot.
Adrian și-a trecut nervos mâna prin păr. Se vedea limpede că nu se așteptase la asta, că nu era obișnuit cu o asemenea reacție. Până atunci, Cristina renunțase de fiecare dată repede: se retrăgea în bucătărie, plângea cu fața în pernă, apoi se prefăcea că nu se întâmplase nimic. Numai că, în ziua aceea, ceva se rupsese în ea.
— Ascultă — a început Adrian pe un ton împăciuitor — hai să ne liniștim. Punem geamul la loc, schimbăm încuietoarea și gata. Lăsăm totul în urmă.
— Lăsăm totul în urmă — a repetat ea, ca un ecou stins. — Ca de obicei. Cum am „lăsat în urmă” și ziua mea de naștere, la care n-ai mai venit fiindcă mama ta te rugase s-o ajuți la casă. Cum am uitat și excursia pe care am anulat-o, pentru că Tudor avea nevoie urgentă de bani. Cum am uitat și…
— Ajunge! — a tunat Adrian.
Cristina a tăcut pe loc. Nu de teamă, ci de uimire. Niciodată nu ridicase vocea la ea în felul acela.
— Acum ai de gând să scoți la iveală toate supărările din ultimii cinci ani? Serios?
— Și de ce nu? — a întrebat ea încet. — Sau chiar trebuie să tac mereu?
Sanda Matei a dat aprobator din cap, mulțumită.
— Așa, fiule, pune-o la punct. I s-a urcat rău la cap!
În secunda aceea, Cristina a înțeles. Nu mai era nimic de salvat. Putea să explice, să aducă argumente, să se roage de ei ore întregi. Hotărârea fusese luată demult: pentru ei, ea era nora dificilă, isterică și nerecunoscătoare, femeia care nu-l prețuia pe Adrian și strica liniștea „familiei”.
— Știți ceva? — a spus ea, iar vocea îi devenise nefiresc de calmă. — Faceți ce vreți. Reparați fereastra. Schimbați yala. Dar fără mine.
A intrat în dormitor și a scos o geantă din dulap. Adrian a urmărit-o cu privirea, însă nu s-a clintit.
— Unde crezi că pleci? — a întrebat Sanda Matei, bănuitoare.
Cristina nu i-a răspuns. A început să arunce în geantă primele lucruri care i-au căzut în mână: o pereche de blugi, un pulover, trusa de cosmetice. Îi tremurau degetele, dar mișcările îi rămâneau hotărâte.
— Cristina, stai — a spus, în cele din urmă, Adrian. — Nu face asta.
— Ba da — i-a răspuns ea peste umăr. — Tocmai asta trebuie să fac.
— Știi foarte bine că e o prostie.
Cristina a ieșit din dormitor cu geanta în mână. L-a privit pe bărbatul din fața ei, omul lângă care trăise cinci ani. Același om care, cândva, îi aducea flori fără motiv, o săruta pe casa scării și îi șoptea că ea era fericirea lui.
Unde dispăruse acel Adrian? Oare existase vreodată cu adevărat?
— Prostie este să rămâi într-un loc în care nu ești prețuită — a spus ea.
Soacra a scos un râs scurt, batjocoritor.
— Vezi, fiule? Asta e adevărata ei față! Cum apare prima greutate, fuge!
Cristina a zâmbit obosit.
— Prima? Doamnă Sanda, asta e a suta, dacă nu a mia. Doar că până acum am înghițit tot.
A pornit spre ușă, dar Adrian i-a ieșit în cale.
— Oprește-te. Trebuie să vorbim.
— Despre ce? — Cristina l-a privit drept în ochi. — Despre cât de mult greșesc eu? Despre faptul că ar trebui să-i cer iertare lui Tudor fiindcă el a spart geamul? Sau poate despre cum ar trebui să-i mulțumesc mamei tale pentru felul în care m-a jignit?