iar când Ana îi cerea socoteală, el se strecura printre întrebări cu răspunsuri vagi, ca și cum ar fi vorbit despre lucruri care nu o priveau.
— Am eu un plan ca să ne ridicăm nivelul de trai — îi spunea Mihai Vlad, cu aerul omului care știe mai bine decât toți. — Nu-ți mai bate tu capul cu asta. Femeile nu se pricep la bani.
Ana Andreescu îi pomenise mamei sale despre necazurile din căsnicie doar în treacăt, fără să intre în amănuntele care o dureau cel mai tare.
— Toți soții se ceartă, fata mea — făcuse mama un gest obosit din mână, ca și cum subiectul nici nu merita prea multă tulburare. — Importantă e înțelepciunea femeii. Bărbatul se aprinde, se răcește și tot acasă se întoarce.
— Și dacă nu se mai răcește?
— Se răcește el, stai liniștită. Unde să se ducă? Dintr-un submarin nu ai pe unde să fugi. Tu nu ești isterică, ești gospodină, ai grijă de casă. Trebuie doar să treci peste perioada asta…
— Bărbații sunt niște nemernici fără leac — trase concluzia Oana Dunărescu, turnându-și încă puțin coniac într-un pahar mic. — Dar să nu faci vreo mișcare bruscă, Ana. Gândește-te bine. Ai copil, ai serviciu… și, sincer, nici serviciul nu e cine știe ce. Poate ar trebui să stai de vorbă cu el?
— De ce să repar eu ce a stricat el? întrebă Ana, cu voce joasă. Cu ce sunt eu vinovată?
— Nu spun că ești vinovată. Nici că e datoria ta să repari. Dar privește lucrurile practic: chirie, bani, viitorul lui Tudor…
Ana ridică privirea spre ea.
— Ce viitor? Să crească uitându-se cum tatăl lui cheltuie salariul mamei pe o altă femeie și pe copilul ei?
— Poate e doar o rătăcire. O criză de vârstă, cine știe?
Ana o privi cu milă pe prietena ei, de parcă Oana încerca să îmbrace o rană deschisă într-o panglică frumoasă.
— Oana… asta nu e criză. Este o altă familie.
Apoi, într-o după-amiază, Oana o sună pe neașteptate.
— Ana, am ceva să-ți propun. O ții minte pe Silvia Sibianul, prietena mamei tale? A trecut printr-o nenorocire groaznică. Și-a pierdut familia într-un accident: soțul, fiul și nepotul. A rămas singură în casa aceea mare și nu se descurcă deloc cu singurătatea. Caută pe cineva care să-i țină companie.
— Oana, nu sunt pregătită pentru așa ceva. Abia îmi duc propriile probleme.
— Nu te obligă nimeni să promiți nimic. Doar întâlnește-te cu ea, vorbește. Poate că v-ar ajuta pe amândouă. Și e dispusă să plătească foarte bine.
Ana tăcu o clipă.
— Cât înseamnă „foarte bine”?
— Trei mii de lei pe lună. În plus, ai locuință în casa ei. Ana, gândește-te: pentru tine ar putea fi o ieșire din tot haosul ăsta.
Câteva săptămâni mai târziu, Ana primi un avans, dar Mihai Vlad nu văzu nici măcar un leu din banii aceia.
— Unde sunt banii? întrebă el pe un ton poruncitor, obișnuit să i se răspundă imediat și fără împotrivire.
Ana amesteca mâncarea pe aragaz și nici măcar nu se întoarse spre el.
— Îi administrez singură.
— Cum adică singură?
— Exact cum ai auzit. În patru ani n-am reușit să punem nimic deoparte. Pentru Tudor voi cheltui din banii mei și voi decide eu ce fac cu ei.
— Ce obrăznicie e asta? Eu plătesc chiria, întreținerea, mâncarea! izbucni Mihai.
Ana nu-i răspunse. Nu mai vedea rostul să se certe cu un bărbat care folosea banii casei pentru amanta lui. Era o risipă de putere, iar ea începuse să-și păstreze energia pentru lucruri mai importante.
În weekend, când îl ducea pe Tudor la mama ei, Ana se întâlni cu Oana și cu o doamnă în vârstă pe care nu o cunoștea. Femeia avea o eleganță discretă, aproape veche, dar în ochii ei se adunase o tristețe grea, imposibil de ascuns.
— Ana, vreau să faceți cunoștință — spuse Oana. — Ea este Silvia Sibianul.
— Îmi pare bine — zise Ana, simțind din prima clipă o compasiune firească pentru femeia din fața ei.
— Și mie — răspunse Silvia Sibianul cu blândețe. — Oana mi-a vorbit foarte frumos despre dumneavoastră.
Schimbară câteva cuvinte despre vreme, despre copii, despre lucruri mărunte care umplu tăcerile dintre străini. Tudor însă nu avea răbdare. O trăgea pe Ana de mână, nerăbdător să ajungă la bunica lui.
— Îmi cer scuze, trebuie să plecăm — spuse Ana grăbită, dar întâlnirea îi lăsă o impresie neașteptat de caldă.
Seara, Oana o sună din nou.
— I-ai plăcut Silviei. Vrea să discutați condițiile.
— Ce condiții? întrebă Ana, deși bănuia deja răspunsul.
— Să-i ții companie. E singură, casa e mare, iar după ce și-a pierdut familia… ți-am spus. Gândește-te serios, Ana. S-ar putea să fie exact șansa de care ai nevoie.
Ana își întoarse privirea spre Mihai. Stătea pe canapea, cu ochii în televizor, și nici nu ridicase capul când sunase telefonul. Parcă viața ei, discuțiile ei, neliniștea ei nu aveau nicio legătură cu el.
— Bine — spuse ea încet. — Accept să mă întâlnesc cu ea.
— Asta da hotărâre înțeleaptă. Mâine la două. Îți trimit adresa.
Casa Silviei Sibianul o uimi de la prima vedere. Era o vilă cu două etaje, așezată într-o curte îngrijită, cu alei curate și straturi de flori. Privind grădina, Ana își aminti de anii copilăriei petrecuți la bunicul ei, de diminețile liniștite și de sentimentul acela rar că lumea încă nu cere nimic de la tine.
— Poftiți, intrați — o întâmpină gazda cu o căldură reținută.
Silvia o conduse în living. Pe polița șemineului erau fotografii înrămate: un bărbat cu părul cărunt, un tânăr în uniformă militară și un băiețel cu zâmbet ștrengar.
— Aceasta a fost familia mea — șopti femeia.
Cuvintele i se frânseră și, pe neașteptate, începu să plângă.
— Iertați-mă…
Ana se apropie fără să stea pe gânduri și îi cuprinse ușor umerii.
— Nu aveți de ce să vă cereți iertare. Haideți să vă întindeți puțin.
O conduse pe Silvia până în dormitor, apoi se întoarse în living. Aproape fără să-și dea seama, adună ceștile rămase pe masă, le spălă în bucătărie și udă florile din ghivece, fiindcă pământul era uscat. Era ciudat, dar în casa aceea străină simțea o pace pe care acasă nu o mai simțise de foarte mult timp.
După o jumătate de oră, Silvia apăru din nou.
— Îmi cer scuze. Nu voiam să mă prăbușesc în fața dumneavoastră.
— Nu-i nimic. Înțeleg cât de greu trebuie să fie să rămâneți singură printre amintiri.
Femeia o privi atent, ca și cum ar fi citit dincolo de politețea ei.
— Și dumneavoastră aveți propria durere.
Ana zâmbi slab.
— Am. Dar a mea încă poate fi pusă într-o ordine, într-un fel sau altul. A dumneavoastră… e altceva.
Silvia se așeză într-un fotoliu și își netezi fusta cu palmele.
— Am o propunere. Mutați-vă aici cu fiul dumneavoastră. Casa e mare și goală. Eu mă ocup de mâncare și vă plătesc salariu: trei mii de lei pe lună.
Ana rămase surprinsă. O asemenea sumă, plus faptul că nu ar mai fi plătit chirie și întreținere, schimba totul.
— La început, pentru șase luni — adăugă ea. — Până reușiți să vă lămuriți problemele de familie.
— Bine — încuviință Silvia Sibianul. — Atunci vă arăt camera.
Camera de la etajul al doilea era luminoasă și încăpătoare, cu două paturi, un birou și o fereastră largă spre grădină. Ana se gândi din nou la copilăria petrecută la bunicul ei: aceeași senzație de aer curat dimineața, aceeași libertate fără porunci, fără reproșuri, fără pretențiile altora apăsându-i umerii.
— Îmi place — rosti ea încet.