— Domnișoară, pe cine căutați? întrebă o femeie plinuță, îmbrăcată într-un halat de casă, care își scoase capul în hol.
Ioana Oltean rămase nemișcată în pragul propriului apartament, strângând cu putere mânerul valizei grele cu roți. Cheia intrase perfect în yală, broasca se deschisese fără niciun efort. Totuși, în locul mirosului familiar de acasă — flori proaspete, cafea și parfumul ei discret — o izbi un aer străin, necunoscut.
— Acasă, răspunse ea încet, simțind cum i se înmoaie genunchii. Eu locuiesc aici.
Femeia, trecută de cincizeci de ani, cu bigudiuri prinse neglijent în păr și cu ochii măriți de spaimă, făcu un pas înapoi de parcă ar fi văzut o nălucă.
— Cum adică… la dumneavoastră? Noi am închiriat locuința de la proprietar. Avem contract, chitanțe, totul în regulă…

Ioana păși în interior, mecanic, ca într-un vis urât. Valiza atinse podeaua cu un zgomot surd. Privirea ei aluneca peste detalii care nu aveau ce căuta acolo: pe cuier atârnau geci necunoscute, pe gresie zăceau adidași bărbătești și sandale mici de copil. Din bucătărie se auzeau tacâmuri lovindu-se și voci.
— Mamă, cine a venit? întrebă un bărbat de aproximativ treizeci de ani, apărând în hol îmbrăcat lejer. Când o zări pe Ioana, își încordă umerii. Dumneavoastră cine sunteți?
— Mihai! strigă femeia, întorcându-se spre el. Spune că locuiește aici!
Fără să le mai acorde atenție, Ioana înaintă prin apartament. În sufrageria unde trona canapeaua ei, cumpărată cu atâtea sacrificii, un băiețel de vreo șapte ani stătea pe covor și asambla piese de construcție. Televizorul mergea la volum ridicat. Pe măsuța unde altădată își ținea albumele de artă în coperți groase se aflau farfurii din plastic, resturi de mâncare și căni cu pliculețe de ceai.
— Vă rog să părăsiți apartamentul, rosti ea calm, deși în interior clocotea.
— Nu plecăm nicăieri, replică Mihai Lupescu, încrucișând brațele. Am achitat chiria pe o lună în avans. Avem contract semnat. Dumneavoastră cine sunteți, de fapt?
Femeia în halat își revenise din șoc; privirea ei devenise vigilentă.
— Noi am închiriat de la domnul Vlad Nicolaescu, declară ea apăsat. Avem datele din buletin, avem o chitanță scrisă de mână. Dacă aveți nemulțumiri, discutați cu el.
Numele căzu greu în aer. Ioana închise ochii pentru o clipă, încercând să-și stăpânească greața care o cuprinse. Vlad Nicolaescu era soțul ei. Bărbatul cu care împărțise opt ani din viață. Căruia îi lăsase cheile când plecase într-o delegație de trei săptămâni. Cel care promisese că va uda florile și va verifica instalațiile.
— Ei… stau aici de mult? întrebă ea aproape șoptit.
— De trei săptămâni, răspunse Mihai. Ne-am mutat pe data de nouă. N-am atins nimic ce nu era al nostru. Am semnat că răspundem pentru bunurile din casă.
Ioana privi spre dormitorul ei. Ușa era încuiată, iar pe clanță atârna un lacăt suplimentar.
— Ce înseamnă asta? arătă ea spre lacăt.
— Proprietarul ne-a spus că acolo ține lucruri personale și să nu intrăm. A păstrat cheia la el, explică Mihai, ridicând din umeri.
Proprietarul. Ioana simți un gust amar. Ea era titulara actelor. Apartamentul cu două camere din centrul orașului îi rămăsese de la bunica, care strânsese bani o viață întreagă pentru el. Ioana se ocupase de cadastru, plătise impozitele, investise în renovare. Și acum altcineva îl oferea spre închiriere ca și cum i-ar fi aparținut.
Scoase telefonul și îl apelă pe Vlad. Un apel, al doilea, al cincilea — fără răspuns. Tastă rapid un mesaj: „Am ajuns acasă. În apartamentul meu locuiesc străini. Aștept explicații.” Trimise.
— Ascultați-mă, spuse ea, întorcându-se către femeie și forțându-și vocea să rămână stabilă. Mă numesc Ioana Oltean. Eu sunt proprietara acestui apartament. Nu l-am scos la închiriere și nu am împuternicit pe nimeni să o facă. Bărbatul cu care ați semnat este soțul meu, dar nu avea niciun drept legal să încheie un astfel de contract.
Chipul femeii se albi. Mihai, în schimb, se înroși și făcu un pas înainte.
— Problemele dumneavoastră de familie nu ne privesc, spuse el tăios. Noi am plătit douăzeci și cinci de mii de lei, plus garanție. Nu avem unde să mergem.
— Ba veți avea, răspunse Ioana, pe un ton rece. Aveți două ore să vă strângeți lucrurile.
— Cum îndrăzniți…
— Mihai, interveni femeia, apucându-l de braț. Sună-l pe domnul Vlad Nicolaescu. El trebuie să lămurească situația.
Dar Vlad Nicolaescu rămânea de negăsit. Nu răspundea la telefon, nu reacționa la mesaje. Ioana sună la soacra ei, la sora lui, la un prieten apropiat — nimeni nu știa unde este. „A spus că pleacă într-o delegație urgentă”, comentă soacra, de parcă asta ar fi explicat totul.
Delegație. Ioana zâmbi amar. Ea era cea care călătorea frecvent pentru serviciu, lucrând într-o companie mare. El avea un post mărunt, part-time, cu venituri modeste. Ani la rând, ea dusese greul cheltuielilor. Apartamentul era al ei. Mașina fusese cumpărată pe credit, iar ratele tot ea le plătea. Vacanțele, facturile, reparațiile — toate treceau prin contul ei.
— Vă apucați de împachetat sau chem poliția? întrebă ea, intrând în bucătărie.
Pe masa unde altădată își ținea ghivecele cu violete africane trona acum un borcan mare cu murături și o tigaie murdară. Contrastul o durea fizic.
Băiatul din sufragerie își lăsă jucăria și o privi speriat, de sub cozorocul unei șepci.
— Mamă, plecăm de aici? întrebă el cu glas subțire.
Femeia în halat — probabil bunica lui — îl trase mai aproape de ea, iar în ochii ei începu să se citească nu doar teamă, ci și o neliniște adâncă, ca și cum ar fi realizat că întreaga lor siguranță atârna de un adevăr pe care abia începeau să-l înțeleagă.
