Ani la rând am făcut totul singură. Spălam podelele după închidere, număram încasările seara, le așezam ordonat – leu lângă leu – și făceam calcule până târziu, cu ochii înroșiți de oboseală.
Iar acum aflam că soțul meu și mama lui puseseră la cale, pe la spatele meu, acte pentru a-mi ipoteca propria casă.
Telefonul era aruncat pe scaunul din dreapta. Înregistrarea avea șapte minute și douăzeci și trei de secunde. Era dovada că nu visasem conversația. Dar nu-mi ajungea. Trebuia să văd documentele cu ochii mei.
Monica Andreescu m-a ascultat fără să mă întrerupă. Stăteam la ea în bucătărie, într-un apartament modest cu două camere, pe bulevardul principal, la etajul cinci fără lift. Monica lucrase treizeci de ani în contabilitate; pentru ea cifrele erau ceea ce este bisturiul pentru un chirurg – precise, tăioase, decisive.
— Casa ai cumpărat-o în 2016, mi-a spus ea calm. Te-ai măritat în 2018. Asta înseamnă că imobilul este bun propriu, dobândit înaintea căsătoriei. Nu intră la partaj. Fără acordul tău, nu putea s-o pună garanție.
— Dar a pomenit ceva despre o procură…
Monica și-a ridicat privirea peste rama ochelarilor.
— Ce procură?
— Nu știu. Carmen Morar a spus doar că „există o procură”.
A lăsat ceașca pe masă, atent, ca și cum evita să spargă ceva fragil.
— Atunci mergi la bancă. Și la notar. Află exact ce au semnat și în ce formă.
Am încuviințat. Tremurul dispăruse; în locul lui se instalase o hotărâre rece.
Seara, acasă, am așteptat să adoarmă Adrian Nicolae. Nu-i lua niciodată mult: capul pe pernă și, în cinci minute, începea să sforăie. Opt ani am adormit pe sunetul acela, convinsă că asta înseamnă liniște conjugală.
Seiful era în debara. Codul îl știam – ziua de naștere a mamei lui, 14 martie. Nici măcar nu se obosise să-l schimbe.
Am deschis ușa metalică. Dosarul cu actele casei era la locul lui. Certificatul de proprietate – pe numele meu. Contractul de vânzare-cumpărare – eu, cumpărător. Totul în regulă.
Sub el însă se afla un alt dosar, subțire, din plastic transparent. Nu-l mai văzusem până atunci.
Înăuntru erau două notificări de la o firmă de recuperări. Adrian acumulase o datorie de patru sute optzeci de mii de lei pe un card de credit deschis cu doi ani în urmă. Nu știusem nimic.
Patru sute optzeci de mii. În doi ani.
Nu aveam dovada unde se scurseseră banii, dar bănuiam. În fiecare lună, Carmen Morar îl suna pe el, niciodată pe mine. Îi cerea ajutor: pentru medicamente, pentru reparații, pentru cumpărături – pensia era mică. El îi dădea din salariul lui de patruzeci și cinci de mii de lei. Când nu ajungea, apela la credit. Lună de lună. Doi ani la rând.
Și acum mai apăruse încă un împrumut. Trei milioane și jumătate de lei. Casa mea. Cafeneaua mea.
Am luat ambele dosare și le-am dus în mașină, ascunzându-le în torpedou. Când m-am întors în dormitor, Adrian sforăia liniștit, străin de furtuna care se pregătea.
Dimineața am sunat-o pe Monica și i-am spus că merg la bancă. A insistat să mă însoțească.
La bancă ne aștepta o surpriză.
Un manager tânăr, abia trecut de douăzeci și cinci de ani, a deschis contractele pe calculator și a rotit monitorul spre noi.
— Contract de credit în valoare de 3.500.000 de lei, a explicat el. Garanție: imobil situat în Făgăraș, strada Sadoveanu, numărul paisprezece. Și spațiul comercial — cafeneaua „Berezka” de pe Șoseaua de Centură, numărul doisprezece.
— Cine figurează ca împrumutat? a întrebat Monica, cu voce neutră.
— Adrian Nicolae. Iar garant — Ioana Vlad, prin procură notarială.
— Vreau să văd procura, am spus.
A răsfoit mapa, apoi a scos o foaie ștampilată. Procură autentificată la notar. Numele meu complet, datele mele din pașaport. Semnătura mea.
