Carmen Dulgheru a ieșit din baia de lemn ca și cum ar fi fost împinsă de un vânt nevăzut. Părea că nici nu atinge pământul. Chipul îi era alb ca varul, încordat într-o expresie greu de descifrat – o amestecătură de silă și neîncredere. Prin pânza subțire a cămășii de noapte i se vedeau genunchii tremurând, iar pieptul i se ridica și cobora precipitat, de parcă tocmai urcase în fugă o pantă abruptă. Inima îi bătea cu atâta putere, încât avea impresia că-i sparge coastele.
– Fetelor… sunteți pe aici? – strigă ea, silindu-se să-și țină glasul sub control.
Dinspre fundul grădinii se auzi foșnet de pași prin iarba umedă, apoi glasuri cunoscute. Câteva clipe mai târziu, prietenele ei apăreau în fugă.
– Pândeam un arici! – anunță veselă Beatrice Georgescu, venită de la oraș. – A luat-o la goană spre curtea vecinilor.
– Aha… – murmură Carmen absentă, de parcă vorbele nu ajungeau până la ea.

– Ei, spune odată! Pe cine ai văzut? Ce s-a întâmplat? – o zori Laura Cristea, localnica, cu ochii scânteind de curiozitate.
– Doamne… fetelor… – Carmen își duse palmele la față și clătină din cap de câteva ori, incapabilă să-și adune gândurile. Vântul nopții îi răvășea părul despletit, iar dincolo de gard, dinspre câmp, se auzea strigătul grav al unei bufnițe.
– Nu ne mai ține în suspans! Ce-ai văzut acolo? – insistau celelalte, din ce în ce mai nerăbdătoare.
– Să nu-mi spui că ți s-a arătat necuratul! Hai, Carmen! – adăugă Beatrice, deja iritată.
– Mai bine era necuratul! – izbucni Carmen, lăsându-și mâinile în jos. – Decât mutra aceea îngrozitoare! Niciodată, auziți-mă bine, niciodată n-o să mă mărit cu așa ceva! Gata, mi-a ajuns! Eu plec acasă!
Cele două prietene se priviră nedumerite, apoi își aruncară ochii spre baia rămasă cu ușa deschisă. Înăuntru domnea un întuneric dens, de nepătruns.
– Și tu? Mai intri să ghicești? – o întrebă Beatrice pe Laura.
– Parcă mi-a pierit cheful… Mai bine o ajungem din urmă pe Carmen. Se liniștește ea și ne povestește tot.
Ideea de a merge la miezul nopții în baie pentru a-și vedea ursitul le venise din plictiseală. Totul pornise de la o discuție banală, în timpul plimbării de seară. Satul pitoresc în care Carmen și Beatrice sosiseră pentru două săptămâni de vacanță îmbia la tihnă și odihnă, însă ele, tinere și pline de energie, tânjeau după ceva mai palpitant.
– Of, ce viață anostă ducem aici, fetelor! – se plângea Beatrice cu un oftat teatral. – Nici urmă de băieți care să-ți ia ochii, doar umbre palide… Spune, Laura, unde v-ați ascuns flăcăii?
Laura, spre deosebire de prietenele ei de la oraș, trăia acolo. Se bucurase nespus când Carmen venise în vizită; nu se mai văzuseră de trei ani, de pe vremea când aveau cincisprezece ani.
– Băieți sunt în satul vecin, acolo au de toate: magazin, școală, cămin cultural. La noi ce să fie? Două ulițe scurte și atât. Nici sat adevărat nu-i, mai degrabă un cătun. Sâmbăta se fac dansuri la club, am putea merge.
– Pe jos?
– Sunt doar trei kilometri!
– Trei, dar prin pădure…
– Ei, lasă, am străbătut drumul ăsta de zeci de ori. Nu e nimic de speriat, mai ales dacă mergem împreună. Oricum, singură nu mă duc niciodată. Îl iau cu mine pe Felix Emilescu.
– Aaa, îmi amintesc de el… – zâmbi Carmen, apoi îi explică lui Beatrice: – S-a născut cu călcâiele întoarse invers. Un defect din naștere. În rest, e băiat bun, chiar arătos, dar are problema asta.
– Vai, ce povești! – râse Laura. – Dar partea cea mai ciudată nu e asta. Toți se întrebau de unde i se trage. Părinții lui aproape că și-au pierdut mințile căutând explicații. Și, într-o zi, s-a aflat că în Zărnești, nu departe de noi, trăiește un bărbat cu aceeași particularitate, iar copiii lui sunt la fel. Se zice că e chipeș foc, deși are picioarele așa. Când a auzit tatăl lui Felix, a izbucnit scandalul: și-a acuzat nevasta că l-ar fi înșelat. Ea a negat cu încăpățânare. Până la urmă, n-avea cum să dovedească nimeni nimic. Și, ca tacâmul să fie complet, într-un alt sat s-a mai născut un copil cu aceleași călcâie întoarse!
– Și tatăl lui Felix l-a părăsit? – întrebă Beatrice.
– Nu. Au rămas împreună. Ce era să facă? Mai au încă trei copii, perfect sănătoși. Așa-s dramele pe la țară.
Fetele izbucniră în râs.
– Și până vine sâmbăta, ce facem să nu murim de plictiseală? La râu nu putem merge, e frig. Ce altceva am putea inventa? – căuta Beatrice o idee.
– N-ați vrea să vă ghiciți ursitul? Cu oglinzi, în baie? – propuse Laura. – Mama a făcut asta când era fată și zice că l-a văzut pe tata. Culmea, erau vecini din copilărie. În oglindă i s-a arătat un bărbat în uniformă militară. A tot așteptat vreun ofițer necunoscut… Și când tata s-a întors din armată, în uniformă, s-a îndrăgostit pe loc.
– Nu știu ce să zic… Și ce trebuie făcut? –
