— Ori pleacă ea mâine, ori plec eu — rosti Răzvan Bogdănescu, întinzând mâna după coșul cu pâine, ca și cum ar fi cerut sarea.
Iolanda Gabrielescu rămase nemișcată. Supa din farfurie se răcise de mult, însă nici nu observase. De unsprezece ani stăteau față în față la masa aceea, și în tot timpul ăsta învățase că trebuie să tacă până când Răzvan își duce fraza la capăt. De data aceasta, fraza se încheiase.
Dincolo de ușa închisă, în dormitorul mic, mama ei dormea.
Iolanda se ridică fără grabă. Nu protestă, nu întrebă nimic. Ieși în hol, desprinse de pe cuier haina maro din piele a lui Răzvan, deschise ușa de la intrare și așeză haina pe prag, cu o liniște aproape ceremonioasă.
Apoi se întoarse la masă și își mâncă supa rece.

Răzvan nu plecă în seara aceea. Era convins că dimineața o va găsi plângând.
Nu a plâns.
La patruzeci și cinci de ani, Iolanda înțelese pentru prima oară că uneori oamenii primesc exact ceea ce cer, nici mai mult, nici mai puțin.
Aurelia Petrescu — mama ei — sosise cu trei săptămâni în urmă. Proteză de șold, șase săptămâni de recuperare, apoi se mai vede. Așa stabiliseră medicii. Încă din drum spre casă, după externare, Iolanda știuse că Răzvan nu va suporta situația prea bine. În unsprezece ani îi descifrase toate semnele.
Primul era liniștea. Nu tăcerea obișnuită — Răzvan nu fusese niciodată vorbăreț —, ci o tăcere densă, în spatele căreia se făceau calcule. Iolanda aproape că auzea numărătoarea.
Al doilea semn venea sub forma observațiilor.
— Iarăși e plină bucătăria de lucrurile mamei tale — spuse el în a doua seară, privind spre chiuvetă, unde medicamentele Aureliei Petrescu erau aliniate într-un suport mic din plastic.
— Sunt doar cinci cutii, Răzvan. Cinci.
— Nu despre număr e vorba.
— Atunci despre ce?
Nu primi răspuns. El își scoase haina, închise ușa dormitorului, iar sunetul televizorului începu să se audă înfundat prin perete.
Iolanda rămase în bucătărie, cu privirea fixată pe etichetele cutiilor: beta-blocant, diuretic, anticoagulant, calciu, ceva pentru oase. Mama ei avea șaizeci și opt de ani și, în ultimii doi, locuise singură pe strada Dózsa György. Se mutase acolo după ce Iolanda se căsătorise, iar Răzvan spusese clar că părinții își au locul la casa lor, nu în casa soțului.
Atunci Iolanda acceptase explicația. Poate că așa e firesc, își spusese.
Acum, privind medicamentele, se gândea cât timp trecuse de când nu o mai întrebase cu adevărat pe mama ei cum se simte.
Aurelia Petrescu nu deranja. Se mișca aproape fără zgomot. Dimineața, dacă putea, traversa încet coridorul și se așeza în sufragerie cu ceșcuța de ceai între palme. Iolanda i se alătura. Uneori schimbau câteva cuvinte, alteori doar stăteau. Mama nu se plângea. Nu cerea nimic. Doar era acolo, iar prezența ei — tăcută, cu degetele în jurul ceștii — readucea în apartament ceva ce dispăruse de mult.
Un sentiment cunoscut din copilărie, când mama era mereu acasă.
— Știi când a fost ultima dată cineva la mine? — întrebă Aurelia într-o dimineață. Tonul nu era acuzator, ci simplu, aproape curios.
— Când? — răspunse Iolanda.
— Cu trei luni înainte de operație. A trecut Veronica Bacovianu. Zece minute. Se grăbea.
Iolanda își coborî privirea în ceai.
Veronica. Prietena ei. Când mai fusese ultima dată la ei? Cinci ani? Șase? Și atunci, Răzvan tăcuse toată seara, iar a doua zi spusese: „Nu mă deranjează că vine, dar nici în fiecare weekend.” Nici nu venise în fiecare weekend. De fapt, nu mai venise deloc, pentru că Iolanda nu o mai invitase. Simțise că lui Răzvan nu îi plac musafirii, iar dacă lui nu îi era bine, întreaga seară se strica. Și dacă totul se strica, la ce bun?
— Mamă — spuse Iolanda încet —, acum ești aici.
Aurelia o privi lung. Nu zise nimic, însă în colțul ochilor i se adună o lumină strânsă, înțeleaptă și obosită.
În a treia săptămână, respirația lui Răzvan deveni mai apăsată.
Iolanda recunoscu și acest semn. Nu era vorba de țipete sau reproșuri — Răzvan nu ridica vocea niciodată, iar asta făcea totul mai greu. Doar inspira mai zgomotos, răspundea cu o secundă mai târziu, își trăgea scaunul puțin mai departe de masă. Timp de unsprezece ani, Iolanda învățase să citească aceste nuanțe și să reacționeze dinainte, ca să prevină furtuna.
De data aceasta, nu a mai făcut-o.
Nu pentru că ar fi luat o decizie clară, ci pentru că pur și simplu nu mai avea putere.
Lunea, miercurea și vinerea o ducea pe mama ei la fizioterapie. O ajuta să urce în mașină, aștepta pe hol, apoi o aducea acasă. Gătea, fiindcă Aurelia nu putea sta mult timp în picioare. Seara îi verifica cicatricea — se vindeca frumos. Înainte de culcare îi aducea pastilele și un pahar cu apă.
Toate aceste lucruri le făcea acum fără să ceară permisiune și fără să se scuze, ca și cum ar fi recuperat gesturi pe care nu le mai îndrăznise de unsprezece ani.
