Închise ermetic toate ușile garajului, porni motorul și, în loc să rămână pe scaun, alunecă pe podeaua rece, lipindu‑și spatele de portieră. Auzea de atâtea ori că așa sfârșitul vine repede. Adormi… doar adormi. Fără durere. Fără zgomot.
După câteva clipe însă, aerul deveni greu. Un acces violent de tuse îi zgudui pieptul, iar lumea începu să se învârtă. O spaimă crudă îi străpunse mintea.
— Ce faci, nebuno?! șopti ea răgușit. Nu… nu ai voie!
Gândul o izbi ca un trăsnet: dacă nimic nu se termină? Dacă, dimpotrivă, rămâne blocată aici, o altă prezență rătăcitoare între acești pereți? Încercă să se ridice, dar picioarele nu o ascultau. Se prăbuși la loc. Cu ultimele puteri se târî spre poartă. Aer. Trebuia aer. Însă trupul îi devenise de plumb.
Apoi… liniște. Motorul se opri brusc. Nu ea îl oprise.
În clipa următoare, poarta scârțâi, iar un val de aer rece năvăli înăuntru. Mara Stoica trase adânc în piept, simțind cum ceața din cap începe să se risipească. Rămase câteva secunde întinsă, încercând să‑și adune forțele. Trebuia să se ridice. Dacă o vedea vreun vecin în halul acela, s‑ar fi iscat un scandal inutil.
Seara și‑o petrecu în pat, cu ochii pierduți în tavan. Spre noapte adormi. Dimineața ținu câteva lecții online, ca și cum nimic nu s‑ar fi întâmplat. Și totuși, se simțea diferit. Ca și când o parte din ea murise în garaj, sufocată de propria disperare.
După cursuri își pregăti ceva de mâncare. Privirea îi alunecă spre locul unde aruncase șervețelele cu o zi înainte. Dispăruseră. Le strânsese cineva. Îi salvase viața.
Puse ibricul pe foc și, fără să stea prea mult pe gânduri, turnă cafeaua în două cești. Pe una o păstră pentru ea, pe cealaltă o așeză pe masă, vizavi.
— Poftiți… spuse cu un zâmbet obosit.
Lichidul aburind rămase neatins. Poate că își pierdea mințile. Sau poate că spiritele nu beau cafea. Cu un gest hotărât, luă telefonul și formă un număr.
— Mamă, bună… Te rog, nu te speria. M‑am despărțit de Călin Ursuleanu. Mi‑am cumpărat o casă. Vreau să veniți la mine, tu și tata. Mai am de pus la punct câteva lucruri… Da, sunt bine. Mulțumesc…
După ce închise, rămase multă vreme zâmbind. „Dacă ai plecat, înseamnă că așa trebuia”, îi spusese mama. Câtă teamă purtase în ea fără rost! O rușine inventată.
Restul zilei îl petrecu cu trafaletul în mână. Două pereți prinseră culoare nouă. Oboseala era plăcută, curată. Când, seara, intră în sufragerie, privirea i se opri asupra ceștii de peste masă. Cafeaua scăzuse la jumătate.
Mara se așeză încet.
— Trebuie să lămurim lucrurile, rosti ea.
Tăcere. Dar știa că nu e singură. Nu îl vedea, însă simțea prezența lui chiar în fața ei — derutată, parcă suspendată între lumi.
— Eduard Morar, casa aceasta îmi aparține acum. E a mea. Înțeleg că ați ridicat‑o cu mâinile dumneavoastră și că e nedrept ce s‑a întâmplat. Vă compătimesc, credeți‑mă. Dar nu pot trăi cu gândul că împart acoperișul cu… un bărbat nevăzut. Mă schimb, fac duș, trăiesc aici. Nu e firesc.
Își frânse degetele.
— Nu vă pot izgoni. Nici n‑aș vrea. M‑ați salvat. Mai mult decât vă imaginați. Dar trebuie să acceptați… ați murit. De aproape un an.
Lacrimile îi urcară în ochi fără avertisment. Dacă n‑ar fi fost singur, poate că cineva l‑ar fi ajutat la timp. Poate că nu s‑ar fi stins aici, între zidurile construite de el. Și acum ea îi cerea să plece… Oare era drept?
Strânse ceștile, spălă atent porțelanul și se retrase în dormitor. Mâine avea iar lecții, apoi trebuia să termine de vopsit. Și poate o vizită la magazin.
Pe prispă, Eduard Morar privea noaptea. Pentru prima oară înțelesese limpede: nu mai era printre cei vii. Fata aceea rostise adevărul pe care el îl ocolise. Încercase să vorbească oamenilor, să le iasă în cale, dar nimeni nu îl auzea. Așa că făcuse singurul lucru pe care îl știa — continuase să aibă grijă de casa lui.
Doar că nu mai era a lui.
Acum aparținea Marei Stoica. Ea muncise toată ziua, fără să abandoneze. Două ziduri străluceau proaspăt vopsite. Eduard se îndepărtă cu o urmă de liniște. Dacă ea va continua, casa va trăi. Va fi iubită.
Și va rămâne în picioare.
Iar ea va avea grijă de ea. Promisese.
