— Sunteți dumneavoastră cel care bate în fiecare dimineață în calorifer? — am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă, deși furia încă îmi pulsa în tâmple.
Bătrânul a clipit de câteva ori și a dat ușor din cap.
— Da… eu… Îmi pare rău dacă v-am trezit. Nu vreau să deranjez…
— Dar de ce faceți asta? — am întrebat mai blând, surprinsă de tonul lui umil și privirea vinovată.
A oftat adânc și s-a sprijinit mai bine de tocul ușii.
— E pentru Florin… băiatul de vizavi. Are grijă de mine. În fiecare dimineață la 6:10 bate el înapoi, ca să știu că e acasă, că e bine. Dacă nu aud nimic… atunci știu că trebuie să sun la salvare sau la poliție. Așa ne-am înțeles după ce m-a apucat inima acum un an și am stat două zile pe jos…
Am rămas tăcută o clipă. Toată furia mi s-a topit într-o rușine grea.
— Și azi… azi n-a bătut înapoi?
Bătrânul a clătinat încet din cap.
— Nu încă…
Fără să mai spun ceva, m-am întors și am fugit spre apartamentul nostru. Am deschis ușa cu inima cât un purice și l-am găsit pe fiul meu dormind adânc, cu telefonul lângă pernă — probabil nu auzise nimic.
M-am dus imediat la calorifer și am bătut de trei ori scurt. Aproape instantaneu s-au auzit trei lovituri slabe ca răspuns din partea cealaltă.
Am zâmbit printre lacrimi. Din ziua aceea, niciodată nu m-au mai deranjat bătăile din calorifer la 6:10 dimineața.