„De astă-seară, în casa asta intră în vigoare economia separată” anunță Andrei, așezând furculița ca la parafarea unui armistițiu

Libertatea financiară sună corect, dar crudă.
Povești

— Ți-i pun eu la loc!

— Andrei, tu nu pui nimic la loc. Tu doar promiți. Sunt două ocupații complet diferite.

El împinse scaunul și se ridică de la masă.

— Știi ceva? Tocmai de-asta am propus să ne separăm cheltuielile. Ca să nu mai scotocești tu prin fiecare bon de-al meu. Sunt bărbat în toată firea.

— Un bărbat în toată firea nu ascunde un card de credit de parcă ar fi un adolescent care a luat nota doi.

— Iar o soție matură nu-și tratează bărbatul ca pe un practicant din cabinetul ei stomatologic!

— Practicanții mei măcar știu unde se țin botoșeii de unică folosință.

Din hol, Matei Lupescu, care stătea pe rucsac și asculta fără să vrea, spuse încet:

— Cred că mă duc totuși la Vlad. La ei, părinții nu se ceartă, doar nu-și vorbesc. Atmosfera e mai stabilă.

— Stai acasă, spuseră amândoi părinții în același timp.

Matei ridică mâinile, ca și cum s-ar fi predat.

— Vedeți? La chestiuni esențiale aveți o unitate bugetară impecabilă.

Andrei trânti ușa dulapului și ieși pe balcon să fumeze, deși se lăsa de țigări deja de patru ani. Elena rămase în bucătărie. Pe masă se aflau bonul pentru „hrană premium”, chitanța de la antrenamentele lui Matei, lista de cumpărături scrisă cu literele ei mici și înghesuite, plus telefonul pe care clipea un mesaj de la Diana Voinea: „Mamă, nu vă certați. Pe bune, pot împrumuta de la fete.”

Elena îi răspunse: „Nu împrumuta. Învață.” Apoi simți cum i se ridică în piept o furie seacă. Nu una zgomotoasă, cu farfurii sparte și țipete. Ci una mai rea. Furia aceea care își încheie nasturii cu grijă, spală cănile, verifică temele copilului, iar noaptea stă cu ochii deschiși și numără supărări străine în loc de oi.

Sâmbătă, Andrei hotărî să demonstreze că se poate descurca singur într-o gospodărie și se oferi să pregătească cina.

— Fără indicațiile tale, o avertiză el. Mă pricep și singur.

— Dacă te pricepi, gătește. Doar să cureți aragazul după aceea. Grăsimea de pe faianță nu intră la categoria decorațiuni interioare.

El cumpără carne de porc, o pungă de legume congelate și un sos „în stil georgian”. După vreo douăzeci de minute, în bucătărie mirosea a usturoi ars și a panică abia ținută sub control.

— Elena! strigă el. Carnea se sărează înainte sau după?

— Înainte sau după ce vrei s-o strici?

— Foarte amuzant.

— Andrei, parcă nu aveai nevoie de sfaturi.

— Nu cer rețeta. Clarific doar un detaliu tehnologic.

— Tehnologic vorbind, ai transformat deja porcul în talpă. Sarea nu mai are ce să-i facă.

El închise ușa bucătăriei fără să mai spună nimic. Zece minute mai târziu, apăru Matei, trase aer pe nas și întrebă:

— Tată, asta e cină sau exercițiu de evacuare în caz de incendiu?

— Mănânci ce ți se pune în farfurie.

— Vreau doar să știu dacă trebuie mestecată sau predată ca probă la dosar.

Până la urmă au mâncat carnea cu mult ketchup, au tăcut aproape tot timpul și au ronțăit morcovi insuficient făcuți. Elena luă două îmbucături, mulțumi politicos și își turnă un pahar cu chefir.

— O faci intenționat, nu? întrebă Andrei.

— Ce anume?

— Te prefaci că nu se poate mânca.

— Andrei, nu mă prefac. Îmi protejez dinții. Sigur, am reducere la stomatologie, dar nu pentru asemenea prostii.

— Măcar m-am străduit.

— Străduința e lăudabilă. Numai că cina nu e compunere de clasa a cincea. Stomacul nu dă note pentru efort.

El deschise gura să-i răspundă tăios, dar se opri. Se uită la tigaie, la stropii unsuroși de pe faianță, la chiuveta plină cu vase și spuse deodată, obosit:

— Tu faci asta în fiecare zi?

— Ce anume?

— Te gândești ce să cumperi, cum să gătești, să ajungă, să nu se arunce, să mănânce toți, să mai rămână și pentru mâine.

— Nu, bineînțeles. Uneori mă gândesc cum ar fi să fug în pădure și să trăiesc cu veverițele. Ele măcar își adună singure nucile.

Aproape zâmbi. Dar tocmai atunci îi sună telefonul. Andrei privi ecranul și respinse apelul prea repede.

Elena observă.

— Cine era?

— De la serviciu.

— Sâmbătă seara?

— Avem niște instalatori bătuți în cap. Au întrebări non-stop.

Telefonul începu din nou să vibreze. Andrei îl înșfăcă și ieși pe casa scării.

Elena nu se luă după el. Nu făcea parte dintre femeile care lipesc urechea de ușă. Îi fusese destul fața lui. Așa nu arată bărbații cărora le telefonează instalatorii. Așa arată bărbații cărora li se amintește de o datorie, de o minciună sau de o femeie al cărei nume e mai bine să nu fie rostit în casă.

După cinci minute se întoarse.

— Totul e în regulă? îl întrebă ea.

— Da.

— S-au luminat instalatorii?

— Da, au rezolvat.

— Repede se deșteaptă proștii la voi.

— Elena, nu te mai agăța de orice.

— Nu mă agăț. Rețin.

El o privi cu prudență.

— Ce reții?

— Tonurile.

— Ți s-ar potrivi să fii anchetator.

— Nu. Anchetatorii sunt plătiți pentru asta. Soțiile o fac gratis, din iubire și din lipsă de alternative.

După acel apel, ceva se schimbă în Andrei. Se agăța și mai încăpățânat de bugetul lui separat, însă dispăruse din el bravada aceea veselă. Nu-și mai scotea pieptul în față, nu mai ținea discursuri despre dreptate, nu mai repeta „banii mei”. Începuse să numere restul, să refuze cafeaua de la benzinărie, să-și ia la serviciu sandvișuri. Și le pregătea singur: pâine, brânză, castravete, salam tăiat subțire, ca o jignire.

Elena îl urmărea și tăcea. Într-o familie, tăcerea poate fi mai înspăimântătoare decât cearta. Cearta măcar îți arată locul loviturii. Tăcerea lasă vânătaia pe dinăuntru.

Luni, când îi pregătea geaca pentru spălat, găsi în buzunar o chitanță de la amanet. Nu căutase nimic. Doar scutura mărunțișul înainte să bage haina în mașină. Pe hârtie scria: „garanție — ghiul de aur, sumă — 900 lei”.

Ghiulul acela i-l dăruise tatăl lui Andrei când el se angajase pentru prima dată într-un loc de muncă serios. Era masiv, lipsit de gust, cu o piatră întunecată, dar Andrei îl păstra cu grijă. Îl purta rar, la nunți și la înmormântări. Elena rămase lângă mașina de spălat, privind bucata de hârtie, până când Matei strigă din camera lui:

— Mamă, unde e încărcătorul de la laptop?

— Caută în cameră.

Vocea îi ieși egală. Chiar prea egală.

Seara puse chitanța în fața lui Andrei.

— Explică.

El se făcu palid.

— Îmi umbli prin buzunare?

— Spăl rufe. Sunt activități diferite. Explică, Andrei.

— E inelul meu.

— Nu te-am întrebat al cui e. Te-am întrebat de ce.

— Aveam nevoie de bani.

— Pentru ce?

— Pentru ceva personal.

— Pentru „personal” ai dus la amanet un lucru de la tatăl tău?

— Elena, nu mă presa.

— Încă nici nu am început. Deocamdată am pus o hârtie pe masă. O să te presez când îmi dau seama exact unde minți.

El se așeză și își frecă fața cu palmele.

— Nu pot să-ți spun.

— Atunci îți spun eu variantele. Prima: cardul de credit. A doua: o femeie. A treia: te-ai băgat într-o prostie. A patra: toate la un loc, fiindcă viața adoră să economisească timp.

— Nu am nicio femeie.

— Păcat. O femeie ar fi explicat măcar parfumul străin. La noi miroase doar a amanet ieftin și a lașitatea ta.

— Ai grijă ce vorbești.

— Iar tu ai grijă cu datoriile.

El izbi masa cu palma.

— Dar tu ce știi? Crezi că am început toate astea de plăcere? Crezi că-mi place să calculez hârtia igienică și să-mi cumpăr săpun separat? Nu sunt idiot, Elena!

— Atunci încetează să te porți ca unul și spune adevărul.

Andrei tăcu.

— Andrei.

— Nu pot.

— Nu poți sau nu vrei?

— Nu vreau să te bag și pe tine în asta.

Elena râse scurt, fără pic de veselie.

— Trăiești cu mine de douăzeci și doi de ani. Avem doi copii, un credit ipotecar, o pisică ce mănâncă mai bine decât unii oameni și un balcon plin cu scândurile tale „pentru orice eventualitate”. Unde anume mai vrei să mă bagi? Sunt deja înăuntru. Stau acolo cu cârpa într-o mână și chitanțele în cealaltă.

— Elena…

— Cine te-a sunat sâmbătă?

— Nu contează.

— Ba contează.

— Mama.

Elena încremeni.

— Mama ta?

— Da.

— Mama ta, cea care acum trei luni mi-a spus că „îi tai aerul fiului ei”?

— Da, mama mea. Nu începe cu ea.

— Nici n-am început. De ce a sunat?

— Are niște investigații. Cu plată. Apoi medicamente. După aceea s-a dovedit că o vecină i-a recomandat un doctor de la o clinică privată. S-a dus. I-au spus acolo tot felul de lucruri, s-a speriat. Avea nevoie de bani. I-am dat.

— Cât?

— La început, cinci sute.

— Și după?

— Încă șapte sute cincizeci.

— Apoi ai dus ghiulul la amanet.

— Da.

Elena se așeză încet în fața lui.

— Și în loc să-mi spui: „Elena, mama are nevoie de ajutor”, ai preferat să montezi acasă un spectacol cu independență financiară?

— Ai fi început.

— Ce aș fi început?

— Să spui că manipulează. Că iar apasă pe milă. Că avem pe Diana, pe Matei, creditul pentru apartament. Că doctorii privați sunt o jecmăneală. Că mai întâi trebuie mers la medicul de familie.

— Deci aș fi spus lucruri raționale.

— Le-ai fi spus pe un ton de parcă eu aș fi un băiețel care fuge cu ultima bomboană la mama.

— Și ce ești acum? Un bărbat care a amanetat amintirea de la tatăl lui și și-a mințit nevasta, fiindcă mamei i-ar fi fost neplăcut?

— E bolnavă!

— De ce anume?

— Inima. Tensiunea. Amețeli.

— Care e diagnosticul?

— Nu sunt medic.

— Ai văzut analize, bilete, recomandări?

— Ea mi-a zis…

— Andrei, are șaptezeci de ani și știe foarte bine să vorbească. Mai ales când are nevoie de bani.

— Ajunge!

— Nu, nu ajunge. Fiica noastră stătea fără laptop, fiul nostru are de plătit antrenamentele, iar tu ai alimentat o clinică privată unde, foarte posibil, mamei tale i-au vândut frică pe bani buni. Și ai acoperit gaura asta cu povestea bugetului separat, ca să nu văd eu ce lipsește.

El își strânse pumnii.

— O urăști.

— Nu o urăsc. Am obosit să o aud cum te sună și plânge, iar tu vii acasă și joci rolul ministrului de finanțe. Am obosit să fiu personajul negativ fiindcă știu să socotesc. Sunt obosită, Andrei. Foarte obosită.

El se întoarse spre fereastră.

— E singură.

— Nu e singură. Are un fiu. Numai că fiul acela a hotărât, nu știu de ce, că soția nu e omul de lângă el, ci obstacolul dintre el și drama maternă.

În hol scârțâi o ușă. Matei stătea desculț, într-un tricou lălâu.

— Iar bunica? întrebă el încet.

Andrei se răsuci brusc.

— Tu de ce nu dormi?

— Pentru că urlați atât de tare, încât Luna s-a băgat sub cadă. Tată, bunica m-a sunat și pe mine.

Elena se uită la fiul ei.

— Când?

— Joi. M-a rugat să nu vă spun. A zis că îi trebuie bani pentru perfuzii, iar tata e deja îngropat în datorii. I-am trimis o sută de lei. Banii pe care îi strângeam pentru adidași.

Andrei parcă se lăsă în jos.

— Matei…

— Am crezut că chiar îi e rău. Plângea. Spunea: „Tu ești nepotul meu mare, tu o să înțelegi.” Am înțeles. Acum merg tot în adidașii vechi, care miros ca un subsol după ploaie.

Elena închise ochii o clipă.

— Andrei, mâine mergem la mama ta. Toți. Și vedem actele.

— Nu-i place când se vine peste ea așa.

— Mie nu-mi place când fiul meu e muls ca un bancomat cu acnee.

— Mamă, aproape nu mai am coșuri.

— Nu e momentul pentru dermatologie.

A doua zi plecară spre blocul vechi cu cinci etaje de la marginea orașului. Soacra, Rodica Cătălinescu, îi întâmpină în capot, cu aerul unei împărătese bolnave.

— Aha, au sosit controlorii.

Continuarea articolului

Pagina Reale