— Femeia, Elena Cristea, este un vas menit să adune răbdare. Iar bărbatul reprezintă direcția progresului! — a proclamat soțul meu, Andrei Lupescu, ridicând arătătorul spre tavan de parcă ar fi testat curenții de aer ai propriei sale genialități.
În clipa aceea nu semăna deloc cu un „vector al dezvoltării”, ci mai degrabă cu un aluat dospit peste măsură, gata să dea pe dinafară și să murdărească aragazul. Eu stăteam cu polonicul în mână și priveam în tăcere cum, în apartamentul meu — care până ieri fusese un refugiu plăcut — se monta o dramă demnă de teatrul antic, doar că decorul era de bloc muncitoresc, iar actorii păreau adunați de printr-o trupă de amatori.
— Tradus din limbaj bombastic în română simplă, ce vrei să spui? — l-am întrebat, amestecând liniștită în oala cu borș.
— Vreau să spun — a inspirat adânc, ca un scafandru pregătit să plonjeze în cea mai adâncă prăpastie oceanică — că mama vine să locuiască la noi. O lună. Poate două. Se simte singură acolo, iar aici… avem o energie bună. Și tu, ca soție înțeleaptă, ar trebui să dai dovadă de înțelegere.
Vestea m-a izbit cu delicatețea unei cărămizi aruncate de la etajul cinci. Soacra mea, Cristina Diaconu, era o femeie impunătoare, atât ca statură, cât și ca personalitate. „Singurătatea” ei însemna, de regulă, că reușise să se certe cu toți vecinii pe o rază de trei străzi și avea nevoie urgentă de un nou adversar. De preferat eu.

— Andrei — am rostit calm, cu vocea unui genist care știe că firul roșu a fost deja tăiat și cronometrul continuă să ticăie — noi avem două camere. Într-una dormim noi, iar în cealaltă tronează șantierul pe care îl „coordonezi strategic” de trei ani. Unde plănuiești să o cazezi pe mama ta? Pe hol, de pază?
A pufnit ofensat.
— În dormitorul nostru, evident. Noi ne mutăm în sufragerie, pe canapea. Elena, nu mai fi egoistă! Mama este sacră. Soția trebuie să îndure și să netezească asperitățile.
Am aruncat o privire spre camera în renovare: ferestrele erau acoperite cu folie, canapeaua împinsă la perete, iar aerul mirosea a ipsos uscat. Un strat fin de praf albicios se lipea de șosete și scârțâia sub pași.
Andrei nici măcar nu și-a desprins ochii din telefon.
— Faci curat acolo imediat. Vreau să dispară orice urmă de praf. Aspiră, șterge mobila și pune lenjerie curată. Camera trebuie să fie impecabilă, ai înțeles?
Tonul lui era același pe care îl folosea când dădea indicații meșterilor, deși renovarea era „provizorie”, iar responsabilitatea pentru ordine îmi revenea, evident, mie.
Atunci mi-am spus că, dacă tot trebuie să „netezesc colțurile”, o voi face cu șmirghelul. Direct pe orgoliul lui.
Cristina Diaconu a sosit a doua zi. Nu a intrat în apartament — a năvălit, ca o armată de cuceritori, doar că în loc de cai avea sacoșe în carouri pline cu borcane și pulovere mirosind a naftalină.
— Ce aer închis aveți aici! — a decretat din prag, examinând holul ca pe o scenă a crimei. — Și tapetul acesta… ce nuanță îndoielnică. Elena, chiar nu ai simț estetic?
I-am oferit zâmbetul standard de însoțitoare de bord care aude o cerere absurdă la zece mii de metri altitudine.
— Bună ziua, doamnă Cristina. Tapetul a fost ales de Andrei. A spus că e culoarea „piersică coaptă”. Probabil fructul era deja stricat.
Andrei Lupescu a deschis gura să protesteze.
