– Aș vrea să tranșăm lucrurile corect, fără ocoluri, – rosti Tudor Sibianul din pragul ușii.
Ținea sub braț o mapă veche din piele, tocită la colțuri, pe care Nicoleta Cristea o recunoscu imediat. O purta încă din anii în care locuiau împreună, iar în ea își aduna toate actele de serviciu. În spatele lui ploaia cădea mărunt, ca o perdea de ace fine, iar picăturile se scurgeau de pe umbrelă direct pe preșul din hol.
Nicoleta nu se dădu la o parte și nici nu-l pofti înăuntru. Rămase nemișcată, cu brațele încrucișate, privindu-l fără grabă. Trei ani. Trei ani de liniște tăioasă, întreruptă doar de câteva mesaje seci despre niște cărți uitate într-o cutie din debara. Și acum apărea din nou, în prag, cu mapa aceea și cu pretenții despre „dreptate”.
– Despre ce fel de dreptate vorbești? – întrebă ea calm, aproape șoptit. – Apartamentul era al meu înainte să ne căsătorim. Știi foarte bine. În instanță s-a stabilit totul. Nu ai cerut nimic atunci.
Tudor își mută greutatea de pe un picior pe altul și oftă apăsat.

– Contextul era altul. Nu voiam să te rănesc. Dar acum… lucrurile s-au schimbat. Am discutat cu un avocat. Există anumite aspecte care pot fi invocate.
Un fior rece îi străbătu spinarea Nicoletei. „Aspecte.” Un cuvânt elegant pentru a reintra în viața ei pe ușa din dos.
– Intră, – spuse în cele din urmă, făcând un pas lateral. – Dar șterge-te bine pe picioare. Tocmai am spălat pe jos.
El păși atent înăuntru, își sprijini umbrela într-un colț și își descălță pantofii. Locuința îl întâmpină cu miros de cafea proaspăt făcută și cu aroma discretă a parfumului ei – același pe care îl aleseseră împreună într-un duty-free, cu ani în urmă. Aproape nimic nu se schimbase: pereții luminoși, fotografia mare de deasupra canapelei – ei doi la mare, înainte de nuntă, zâmbind fără umbre în priviri. Doar obiectele lui dispăruseră complet. Nu mai rămăsese nicio urmă.
Tudor se așeză pe marginea canapelei, cu mapa pe genunchi.
– Nicoleta, nu vreau scandal, – începu el, evitându-i privirea și fixând geamul. – Dar am trăit aici aproape zece ani. Am investit în renovări, în mobilă, în electrocasnice. Consider că am dreptul la o compensație.
Ea se lăsă în fotoliul preferat și îl examină cu atenție. Avea cearcăne adânci, iar ridurile din jurul gurii se accentuaseră. Părea sleit de puteri.
– Ai contribuit, e adevărat, – răspunse ea echilibrat. – Dar apartamentul l-am cumpărat din banii mei. Din prima pe care am primit-o pentru proiectul acela mare. Tu ai insistat să fie trecut pe numele meu – spuneai că, având credite, banca nu ți-ar fi aprobat nimic. Ți-aduci aminte?
El încuviință, însă în ochii lui apăru o sclipire încăpățânată.
– Țin minte. Numai că legea privește lucrurile mai nuanțat. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei nu se reduc la actul de achiziție. Există noțiunea de îmbunătățiri substanțiale aduse unei proprietăți. Am renovat împreună, am cumpărat aparatură. Toate acestea pot fi evaluate.
În interiorul ei începu să mocnească iritarea. Nu furie, ci acea senzație cunoscută din ultimii ani de mariaj, când el reușea să răstoarne realitatea în favoarea lui.
– Tudor, – spuse ea, folosindu-i numele complet pentru prima dată după mult timp. – Am trecut deja prin asta. La tribunal. Ai semnat că renunți la orice pretenție. Voiai divorțul rapid, ca să… îți începi altă viață. Cu ea.
El tresări. Da, cu Elisabeta Georgescu, colega pe care o cunoscuse cu un an înainte de despărțire. Nicoleta aflase întâmplător, dintr-un mesaj ajuns pe telefonul greșit. Nu negase nimic. Spusese că s-a stins totul între ei, că își dorește onestitate. Și plecase. Fără scandal, fără împotriviri. Lăsase apartamentul, mașina, chiar și o parte din economii. Atunci păruse un gest nobil. Acum părea o mutare calculată.
– Nu are legătură cu Elisabeta, – murmură el. – Nu mai suntem împreună. De șase luni.
Nicoleta ridică ușor sprâncenele. Vestea nu-i stârni nimic.
– Îmi pare rău, – spuse sincer. – Dar asta nu schimbă realitatea. Apartamentul îmi aparține. Conform actelor, hotărârii judecătorești și, dacă vrei, și conform conștiinței mele.
Tudor deschise mapa și scoase câteva foi.
– Uite, am tipărit articole din Codul Familiei și opinia avocatului. Spune că există șanse, mai ales dacă solicităm recunoașterea unei cote-părți pentru îmbunătățiri considerabile.
Ea luă hârtiile, le privi superficial și le așeză pe măsuța de cafea fără să le citească.
– Și, concret, cât ar însemna asta?
El ezită.
– Evaluarea e provizorie… dar cam jumătate din valoarea actuală de piață, scăzând suma inițială.
Un râs scurt îi scăpă de pe buze, fără ironie.
– Jumătate? Adică șapte sau opt milioane? De unde să scot asemenea bani, Tudor? Să vând locuința pe care o revendici?
El își coborî privirea.
– Ai putea face un credit. Sau să vindem și să împărțim. Nu vreau să rămâi fără acoperiș. Chiar nu.
Îl privea și înțelegea că, în felul lui, vorbea sincer. Așa fusese mereu: convins de adevărul momentului.
– Pentru ce îți trebuie suma asta? – întrebă direct. – Aveai un post bine plătit.
Tăcerea lui se prelungi, apoi oftă greu.
– Aveam. Acum situația e diferită. Investiția în care m-am băgat a eșuat. Partenerul m-a lăsat cu datorii. Și nu sunt mici.
În ea se mișcă ceva. Nu compasiune deplină, ci recunoașterea tiparului. Fusese mereu impulsiv, încrezător până la imprudență. Cândva îi admirase curajul; mai târziu, aceeași trăsătură le adusese certuri interminabile.
– Deci ai venit pentru că ai nevoie de bani, – concluzionă ea.
– Nu doar pentru asta, – ridică el ochii spre ea. – Nu-mi doresc conflict. Dar dacă nu găsim o soluție acum, lucrurile vor degenera.
Nicoleta se ridică și se apropie de fereastră. Ploaia se întețise, iar șuvoaiele se prelingeau pe sticlă. Afară se lăsa întunericul, deși ceasul arăta abia șase.
– Mă voi gândi, – spuse fără să se întoarcă. – Dar pentru moment te rog să pleci. Am nevoie de liniște.
Tudor se ridică și el. Se apropie, însă păstră distanța.
– Nicoleta… nu mi-am dorit să ajungem aici. Dacă aș putea da timpul înapoi…
– Nu poți, – îl opri ea blând. – Timpul merge într-o singură direcție. Iar alegerile vin cu urmări.
El încuviință, strânse documentele și le puse la loc în mapă.
– Te sun mâine sau poimâine. Când vei fi pregătită să discutăm.
– Bine, – răspunse ea. – Dar să știi că nu voi renunța ușor la ceea ce este al meu, de drept.
Ieși fără alte cuvinte și închise ușa cu grijă. Nicoleta rămase lângă fereastră, urmărind cum silueta lui se îndepărtează prin ploaia tot mai deasă, iar înăuntrul ei se așternu o liniște ciudată – nu teamă, nu panică, ci o luciditate rece, ca și cum ar fi înțeles că aceasta nu era decât prima mișcare într-un joc care abia începea și pentru care trebuia să se pregătească.
