Roxana Nicolaescu i-a ținut piept, spunând răspicat că sunt oameni maturi și că își pot rezolva singuri treburile, fără intervenții din afară.
În aceeași zi, Tudor Andreescu s-a întors acasă mai devreme decât de obicei. Vocile femeilor, ridicate și încinse, veneau din bucătărie, dar ele nu l-au auzit când a intrat. În schimb, Tudor a prins frânturi deloc măgulitoare despre propria soție, rostite chiar de ea, fără menajamente. A stat pe loc câteva clipe, ascultând, până când a simțit că nu mai suportă.
A pășit în bucătărie și s-a oprit în prag, privind-o fix pe Roxana. Liniștea s-a așternut brusc, atât de adâncă încât ciripitul păsărilor de afară părea asurzitor. Cântau nestingherite, lăudând primăvara și căldura, parcă batjocorind micile drame omenești. Iolanda Constantinescu s-a albit la față ca varul. Venise hotărâtă să o pună la punct pe iubita fiului ei, dar nicidecum să o bage într-o asemenea situație. Roxana, la rândul ei, își frământa mintea febril, încercând să ghicească ce apucase Tudor să audă și dacă mai exista vreo portiță de scăpare. A ales improvizația:
— Ăă… e vecina noastră cea nouă. A venit să împrumute un desfăcător.
Și i-a aruncat Iolandei o privire tăioasă, plină de avertisment.
— Da, exact. Și tocmai plecam, a confirmat imediat mama lui Felix Bogdănescu, strângând din buze și arătându-i pe furiș pumnul Roxanei, ca o promisiune mută: să fie cuminte pe viitor și să-l lase pe fiul ei în pace.
— Nu vă deranjați, continuați, a spus Tudor, pe un ton ciudat de calm. Nu e nevoie să plecați din cauza mea. Am auzit destul. Cred că mai bine plec eu.
— Tudor, nu e ce crezi… a murmurat Roxana, cu voce tremurată.
— Da… a adăugat nesigură și Iolanda.
— Sigur, a încheiat el sec, apoi a ieșit.
A coborât scările fără să se uite înapoi. Încerca din răsputeri să se stăpânească, însă aerul îi părea irespirabil, iar lumea din jur se legăna. Când a ajuns la etajul de jos, un glas de femeie l-a oprit:
— Doamne, ce-i cu tine, vecine? Arăți groaznic!
Și-a revenit treptat într-un apartament necunoscut. Se afla într-o bucătărie modestă, așezat pe o canapea veche, în timp ce cineva îi îndesa o cană în mână.
— Bea. Repede, o să-ți prindă bine.
A luat o înghițitură. Cafea cu coniac, ambele de o calitate îndoielnică: cafea solubilă ieftină și un alcool cu un miros greu, de șosete vechi sau cine știe ce. Totuși, efectul a fost imediat. Vederea i s-a limpezit complet și atunci a recunoscut-o pe Simona Ursuleanu, vecina de la etajul doi. El și Roxana locuiau la patru. O surprinsese de câteva ori privindu-l evaluativ, cu un interes abia mascat, dar nu dăduse importanță.
— Mulțumesc, a spus el încet.
— N-ai pentru ce, a răspuns Simona, mai blând, privind atent dacă își revine, iar Tudor a înțeles că urma să afle unde se află și ce se întâmplase cu adevărat.
