«Nu datorez nimic?» — întreabă Răzvan, alb la față, smulgând o hârtie din cutia deschisă

Cruelă ingratitudine, dar iubirea rămâne curajoasă.
Povești

Pentru o secundă, chipul lui s‑a schimbat cu totul, ca și cum timpul ar fi făcut un pas înapoi. Nu mai era bărbatul împovărat de decizii, ci băiatul din fotografiile vechi: speriat, încăpățânat, viu până în măduva oaselor.

A tras aer adânc în piept și hotărârea i s‑a așezat în glas:

— Nu pleacă nimeni nicăieri. — S‑a ridicat și m‑a privit drept. — Mamă, ne întoarcem acasă. O să-mi pun ordine în muncă, în program… dacă va fi nevoie, găsim pe cineva care să ajute. Dar nu așa. Nu cu ușa închisă în spate și valizele făcute.

Îl priveam uluită. În mine se izbeau una de alta mânia veche și o alinare caldă, neașteptată, ca și cum povara de pe piept s‑ar fi mișcat, în sfârșit, din loc.

— Și căminul de bătrâni? — am întrebat, mai mult ca să văd dacă nu se va clătina.

Răzvan Stoica a schițat un zâmbet strâmb, iar în ochi i‑a licărit ceva luminos:

— Căminul mai poate aștepta. Poate când oi împlini eu optzeci de ani.

Patricia Sibianul a închis cutia și a strâns‑o la piept.

— Pe asta o lăsăm, da? Ca să‑și amintească tata că a fost salvat.

Am urcat scările toți trei. Aceleași trepte pe care, odinioară, îl căram în brațe, mic, fierbinte de febră. Acum mergea înainte, dar se întorcea des din capul scării, să se asigure că nu rămân în urmă.

Apartamentul mirosea a vopsea proaspătă și a străini care mutaseră lucruri. Răzvan a luat de pe cuier paltonul meu vechi și l‑a așezat la loc, cu grijă.

— Asta rămâne. Tot ce‑i al tău rămâne aici, — a spus încet.

Am pus cutia pe dulapul din hol. Nu am mai ascuns‑o. Să se vadă. Nu ca o mustrare, ci ca o ancoră — pentru zilele când iar i se va părea că mama lui e un obiect mutabil.

Seara, Patricia mi‑a adus un ceai și s‑a așezat lângă mine pe canapea.

— Bunico, — a șoptit, — mulțumesc că atunci n‑ai renunțat la el.

I‑am mângâiat părul.

— Important e ca, de acum, să nu obosească să‑și amintească de mine.

Din bucătărie se auzea clinchet de cești; Răzvan, stângaci și zgomotos, se lupta cu lucrurile mărunte. Și în zgomotul acela era atâta viață, încât, pentru prima dată după mult timp, nu mi‑a mai fost teamă de bătrânețe.

Continuarea articolului

Pagina Reale