Cu un gest comod, și-a încrucișat picioarele, instalată fără rezerve.
— Cum vă numiți? a întrebat, în timp ce eu mă luptam cu butoanele espressorului.
— Hortensia Georgescu.
— Hortensia… și de când lucrați aici?
— De foarte mult timp, am răspuns evaziv.
— Și cum e ea? E… normală? a zâmbit ironic tânăra. Am auzit că are o firmă mare în construcții. Probabil o femeie de oțel.
— Știe să fie dură, uneori, am admis. Mai ales când are de verificat rapoarte.
Aparatul a şuierat, a vibrat scurt și a umplut ceașca cu un jet dens, aproape negru.
— Țineți minte ce vă spun, Hortensia, a rostit ea, luând cafeaua. Curând, lucrurile se vor schimba pe-aici. Eu voi conduce totul. Îl cunoașteți pe Liviu Dunărescu, nu-i așa? Fiul ei. Ei bine, va fi soțul meu. Și aștept un copil de la el.
O spunea degajat, cu un soi de triumf afișat.
— Felicitări, am murmurat, încruntându-mă fără să vreau.
— Obișnuiți-vă cu ideea, a continuat. Țin la disciplină. Fără praf, fără neglijențe. Și băuturile să fie fierbinți, nu ca asta.
A sorbit și a strâmbat din buze.
— Laptele unde e?
— Nu ați cerut.
— Trebuie să cer?! a izbucnit ea. Încălziți laptele. Nu beau rece.
Am făcut întocmai. Cât timp m-am ocupat de ceașcă, m-a măsurat cu o privire tăioasă.
— Cam lent, a concluzionat. Așa sunteți mereu?
— De obicei mă mișc mai repede, am răspuns cu calm, pregătind cafeaua, convinsă că discuția era departe de a se fi încheiat.