«N-am ales banii… M-am ales pe mine» — spune Cristina calm, hotărâtă

Ce alegere curajoasă, dar atât de justă!
Povești

Cristina se așeză și îl privi pe soțul ei.

— Pentru că m-am simțit atacată, Adrian. Nici n-am apucat bine să vin acasă, că deja ați început să faceți planuri cu moștenirea mea. Fără măcar să mă întrebați ce vreau eu.

Adrian oftă și își trecu mâna prin păr.

— Nu voiam să te supăr. Doar că… e o ocazie bună. Putem rezolva multe lucruri care ne apasă de ani de zile.

— Și toate astea trebuie făcute cu banii de la bunica? — vocea Cristinei tremura ușor. — Ea mi-a lăsat totul mie, nu ca să plătim datoriile tale sau s-o ajutăm pe mama ta cu renovările ei.

Adrian se ridică și începu să se plimbe prin cameră.

— Nu e vorba doar de mine sau de mama. E vorba despre noi, Cristina! Suntem o familie. Trebuie să luăm deciziile împreună.

— Atunci trebuia să începem printr-o discuție, nu cu presiuni și reproșuri! — Cristina își strânse brațele în jurul corpului, ca pentru a se proteja. — M-ai pus într-o poziție imposibilă.

Adrian se opri lângă fereastră și privi afară la ploaia care continua să cadă mărunt peste oraș.

— Poate ai dreptate… Poate am fost prea direct. Dar gândește-te puțin: chiar ai nevoie de trei apartamente? Și casa din Gruiu? E prea mult pentru o singură persoană…

Cristina îl întrerupse:

— Nu e vorba despre cât am nevoie! E vorba despre ce înseamnă pentru mine! Fiecare loc din acelea are o poveste legată de Elena… De copilăria mea… De verile petrecute la țară printre meri și iarba proaspăt tunsă…

Adrian tăcu câteva clipe, apoi spuse mai încet:

— Îmi pare rău, Cristina… N-am vrut să-ți rănesc sentimentele. Doar că… e greu pentru mine când văd cum te îndepărtezi în loc să ne apropiem…

Cristina oftă adânc și coborî privirea spre mâinile ei care încă tremurau ușor.

— Nu mă îndepărtez, Adrian… Dar trebuie să-mi dai timp. Timp ca să procesez tot ce s-a întâmplat. Timp ca să decid singură ce voi face cu moștenirea Elenei…

El dădu din cap încet, apoi se apropie și îi puse mâna pe umăr.

— Bine… Ia-ți timpul tău. Dar promite-mi că vom vorbi deschis când vei fi pregătită.

Cristina îl privi în ochi și dădu din cap afirmativ:

— Promit.

Continuarea articolului

Pagina Reale