Daniel s-a aplecat în genunchi lângă ea, simțind cum frigul îi străpunge genunchii prin stofă, dar nici nu-l mai băga în seamă. Privirea fetiței era în același timp îngrozită și hotărâtă, iar asta îi sfâșia ceva în piept.
— N-am venit să ți-l iau, micuțo, i-a spus el încet, cu o voce pe care aproape că nu o recunoștea. Am venit să te ajut.
Cățelul a scos un scâncet slab, iar fetița l-a strâns și mai tare la piept. Daniel și-a dat jos paltonul gros și i l-a pus peste umeri, ca pe o pătură. Fetița a tresărit, neîncrezătoare.
— Cum te cheamă? a întrebat el.
— Lily…, a șoptit ea.
— Și pe el?
— Brownie. Ca prăjitura… doar că nu e dulce. Se sperie de orice…
Un zâmbet firav i-a apărut pe buze. Daniel a simțit un junghi în inimă. Fiul lui, Adam, îi alesese numele câinelui când era mic — tot după desert.
— Lily, nu poți rămâne aici. O să îngheți. Hai cu mine. Ai încredere? a întrebat el.
Fetița l-a privit mult timp, ca și cum ar fi căutat ceva în ochii lui. Și-a frecat nasul, apoi a dat din cap încet.
— Dacă vine și Brownie.
— Desigur că vine, a spus Daniel, oferindu-i mâna.
În mașină, Lily stătea lipită de câine; Brownie tremura ușor, nu atât de la frig, cât de oboseală. Daniel o urmărea pe furiș în oglindă. Era atât de mică. Prea mică pentru stradă. Prea mică pentru frică.
— Unde sunt părinții tăi? a întrebat el, grijuliu să nu o sperie.
Fetița a tăcut o vreme. Apoi, cu vocea fragilă:
— Mama… a plecat. A zis că se întoarce… dar n-a mai venit. Iar tata… nu știu unde e. Uneori stăm la un adăpost, dar… Brownie nu are voie acolo. Și eu nu-l las singur.
Daniel a simțit cum pumnii i se încleștează fără să vrea. Lumea era uneori prea crudă.
— Ai mâncat azi? a întrebat el.
Ea a ridicat umerii, rușinată.
— Nu prea.
A fost pe cale să-i spună „o să fie bine”, dar știa cât de goale pot părea astfel de vorbe. A rămas tăcut și a dat indicație șoferului să schimbe direcția.
Au ajuns la penthouse-ul său imens, rece și perfect aranjat. O locuință care nu mai fusese „acasă” de mult. Când ușa liftului s-a deschis, Lily a rămas fără să se miște.
— Aici… locuiești tu? a întrebat ea.
— Da. Dar e doar o casă, a răspuns el încet. Atât.
Lily a intrat cu pași mici, ținând strâns câinele. Brownie a adulmecat aerul și s-a ghemuit la picioarele ei.
— Pot să-l pun pe canapea? a mai întrebat ea, timidă.
— Poți să-l pui oriunde vrei, i-a spus el.
Zâmbetul ei a fost atât de larg încât Daniel a simțit un gol în stomac. Exact așa zâmbea și Adam când i se dădea voie să doarmă cu câinele în pat.
— Hai să mâncăm ceva, a spus el, încercând să-și recapete glasul.
A încălzit supă, a scos pâine proaspătă, iar Lily mânca încet, de parcă se temeau că totul s-ar putea risipi dacă se grăbea. Brownie stătea cu capul pe genunchii ei, iar Lily îi rupea bucăți mici.
Daniel i-a pus o pătură pe umeri. Nu mai avusese pe cineva de grijit așa de mult de când era Adam.
— Domnule? a murmurat Lily, cu ochii mari.
— Da?
— De ce m-ai ajutat?
Daniel și-a pus mâinile pe masă, căutând un răspuns potrivit.
— Pentru că un copil nu ar trebui niciodată să rămână singur în frig. Și pentru că… băiatul meu ar fi vrut să fac asta.
Ea a încuviințat cu capul, parcă înțelegând mai mult decât ar părea firesc la vârsta ei.
Mai târziu, Lily a adormit pe canapea, cu Brownie lipit de ea. Daniel a rămas o vreme lângă ei, în liniștea care altădată îl apăsa, dar care acum părea… plină de viață.
Așa a găsit-o dimineața: părul în dezordine, obrajii încă palizi, dar respirând liniștit. Când s-a trezit, Lily a privit în jur cu teamă.
— Poți să rămâi cât vrei, i-a spus el repede. Nu te grăbește nimeni.
Ea a dat din cap, însă ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Dar… ce o să se întâmple cu mine? a întrebat ea.
Daniel s-a așezat lângă ea cu grijă.
— O să te ajut să găsim un loc sigur. Un loc cald. Și dacă vrei… dacă vrei să ne mai vedem, putem. Nu te oblig la nimic.
Lily și-a strâns câinele în brațe.
— Vreau…
Cuvântul a lovit direct în inima lui.
Au urmat zile de vizite la centre pentru copii, întâlniri cu autorități, consultări cu avocați. Daniel, omul care rezolva orice în cinci minute, simțea acum cum timpul curge prea încet. Dar Lily era mereu lângă el, cu Brownie. Și zilele au căpătat sens.
În Ajunul Anului Nou au primit răspunsul: Lily putea fi plasată temporar în grija lui. Daniel a citit hârtia de trei ori până când șoferul a exclamat, râzând:
— Domnule, cred că asta înseamnă că… aveți din nou o familie.
Când i-a spus vestea fetei, Lily a rămas câteva secunde fără să respire. Apoi a sărit direct în brațele lui.
— Serios? Pot să… locuiesc cu tine?
— Da, micuțo. Poți.
Lily plângea, iar Brownie lătra fericit, parcă intuind totul.
În acea seară, prima dată după trei ani când penthouse-ul a avut brad împodobit, Lily a adormit în brațele lui Daniel, cu Brownie la picioare. Un somn cald, liniștit, fără teamă.
Daniel a privit luminile bradului și a șoptit:
— Mulțumesc, Adam… știu că tu ai adus-o.
Și, pentru prima oară după mult timp, tăcerea din casă nu-l mai durea. Era plină. Era vie. Era începutul unei familii noi.
Crăciunul i-a găsit pe cei trei — un om sfâșiat, o fetiță rătăcită și un cățel tremurând — legați într-un mod în care nici averea, nici puterea nu reușiseră vreodată.
În sfârșit, era acasă.